M-am trezit sa scriu acum, dupa o lunga perioada. Uneori multe lucruri zac in noi fara sa stim ca sunt acolo. M-am trezit singura, fara aproape nimeni din familia mea cea numeroasa langa mine si ieri abia, dupa atata amar de vreme am realizat frica din mine. M-am dus cu Stefan la ora de viola si citeam ceva. La un moment dat Stefan se opreste din silabisirea notelor si aud glasul doamne profesor: De ce ti-e frica sa continui fara mine? Nu trebuie sa iti fie frica.
Mi-am ridicat capul din carte si i-am spus ca acest comentariu este pentru mine. Am plecat cu intrebarea asta in inima si plangeam pe strada. Cred ca am ramas agatata in clipa in care a disparut tata, sustinatorul meu moral. Cred ca ani de zile am purtat in mine teama ca nu ma voi descurca singura cu copiii. Doar el imi spunea ca il doare in coate de mine, ca ma voi descurca. Nu stiu daca chiar credea ce spune, eu ma motivam auzind pe cineva ca mai crede in mine. Cei care nu au, nu stiu ce inseamna acest lucru. Iti trebuie curaj, speranta, nadejde si multa daruire. Apoi a disparut mama si abia acum imi dau seama ca am refuzat pur si simplu moartea ei.
Mi l-am insusit azi pe acel "nu trebuie sa iti fie frica" si merg mai departe. Poate am sa reincep sa scriu. Poate chiar am inceput. Bucurie tuturor celor dragi!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment