Un martisor cu dragoste

Înserare

Dulce prinţ al înserării,
Tu, frumos apus de soare,
Cu a ta lumină lină,
Înveleşte blânda zare.

Dulce-acuma seara vine,
Peste câmpuri, peste sate,
Şi în cuiburi se adună
Rândunicile cu toate.

Ghioceii din grădină,
Capetele şi le pleacă,
Ascunzându-se în frunze
Noaptea ca să o petreacă.

Este calm şi este pace
Peste pleoapa înserării,
Greierii în şoaptă cântă
Duioşia primăverii.

Print si Cersetor : un basm ancorat in cotidian

Pentru ca sunt trainer, pentru ca imi iubesc meseria si doresc sa testez tot timpul lucruri noi, am facut deunazi un experiment destul de dureros si de relevant. Stilul de invatare "prin testare si eroare" nu este la indemana oricui si nu este foarte comod. Mie imi place pentru ca ma vad fata in fata cu realitatea dura. Am vrut sa vad reactia publicului, ca sa ma exprim astfel, la cele doua fatele umane, saracia si starea de bine, ca bogatie nu ii pot zice, si am purces intocmai. Asfel, in prima zi m-am ferchezuit fain frumos cu vrute si nevrute, mi-am dat un strat consolidat de fond de ten, mi-am albastrit pleoapele si am purces la toate celelalte "barbisme" posibile, la trucurile feminine de atractie fatala, am aruncat peste mine un "puf" de parfum de bon-ton (ce cuvant demodat) si am iesit. Nu conteaza unde ma duceam, ca nu asta face subiectul articolului meu, ei bine, ma duceam la piata, cert este ca toti vecinii mei m-au tratat cu deferenta si cu saru'manusitzele de sus pana jos, cu toate bezelele cotidiene si asa mai departe. Aici ma conformez lui Mircea Badea care spune ca un discurs fara "asa mai departe nu face doi bani". Ce sa zic, tot mergand asa pe traseu, ma simteam precum Rhett Buttler in Pe Aripile Vantului cand iesise "licheaua", dupa cum il alinta Scarlett, la plimbare cu copila si toate babele ii faceau bezele. Tipic. Imagine.

A doua zi am lasat la o parte orice ferchezuiala si m-am lasat "natur" si, profitand de faptul ca am glezna rupta si ca sunt in carja, mi-am luat cele mai uzate haine, niste blugi cu taieturi si niste adidasi destul de demodati si am iesit din nou pe strada. Quot erat demonstrandum! Deferenta disparuta! In schimb, m-am confruntat cu privirile pline de compatimire ale tuturor. Sontac-sontac, uite asa am parcurs o buna bucata de drum. Saluturile scrasnite din priviri coborate si guri ferecate ma amuzau si ei nu stiau ce era distractiv. Ba unii se furisau repede ca sa nu fie obligati sa imi deschida usa scarii.

Mi-am dat atunci seama de un lucru dureros: oamenilor le displac oamenii cu handicap. Nu stiu a ce suna asta, slava Domnului ca am avut doar glezna fisurata. Imi dau seama ce bine, ce minunat sa ai doua picioare cu care sa mergi, sa alergi, sa simti iarba uda sub talpi, nisipul fierbinte, sa te gadili, sa simti noroiul intre degete, spuma de baie...ce senzatii absolut fantastice! Dar sa revin la caprele mele. Experimentul mai sus detaliat m-a dus cu gandul la unul dintre angajatii pe care ii intermediasem catre o firma de mare renume si care avea lipsa doua degete la o mana. Era un baiat extrem de muncitor, care facea treaba mult mai buna (dar mai lent) decat altii. L-au dat afara pe motiv ca e handicapat. Atunci am pus proiectul in cui si mi-am vazut de drum. Ma scarbisem totalmente. Ma intreb daca fundatiilor de caritate le pasa de oamenii acestia sau este doar o gaselnita si ridica fonduri pentru interesele personale.

Pentru doua zile am fost Print si Cersetor. Iluzia si mirajul caritatii. Unii o fac in masura in care aceste lucruri le gadila orgoliul. Eu, cel puternic, parfumat, cu masina sub dos, ii arunc o farama de bunavointa si lui, celui amarat, pentru simplul fapt ca ma face sa ma simt bine cu si fata de propria-mi persoana.

Si antagonic, imi amintesc de cersetorul din fata blocului meu, care cu iubire, i-a servit pe copiii mei cu STICKS-urile LUI. Doar atat avea de mancare.

Placut? Ma bucur.

Pe data viitoare.

Nu mai vreau sa fiu Indira Ghandi

Discutam ieri cu o prietena despre copilaria mea. Imi amintesc ca nu imi doream niciodata sa fiu printesa cand ma jucam. Nu eram frumoasa. Rolul acestea era pentru verisoara mea, acum actrita. In schimb, ma fascina un personaj feminin puternic, mana de fier a Indiei pe atunci, anume Indira Ghandi. Tin minte ca ma imbracasem intr-o rochie galben, sigur, doar ce alta culoare, si cantam cantece indiene. Vara mea, acum actrita, mai joaca roluri de printese, eu, un personaj anume, nu imi mai doresc sa fiu Indira Ghandi. Dar in toata adolescenta mea am fost fascinata de femei puternice: Emma Harte, Margaret Thatcher, Indira Ghandi, Evita Peron. Si iar ajung la Argentina si la Jose Luis Borges. Toate numele astea parca au o incantatie anume: E-vi-ta Pe-ron, In-di-ra Ghan-di...Acum se poarta papusa Barbie. Grea trecere. Nu mai vreau sa fiu Indira Ghandi, dar credeti-ma, nici papusa Barbie. Le povestesc baietilor mei ca papusa Barbie e o minciuna. Sex simbolul secolului nostru si nici macar, fiindca nu are rezonanta unei personalitati ca cea a actritei Marilyn Monroe. Marilyn Monroe - un mit real. B arbie - un mit in plastic. Cand eram copil se gaseau fel si fel de papusi si aveam o papusa africana pe care o iubeam la nebunie. Nu pentru ca mi se parea altfel, ci pentru ca nu era printesa. Era o papusa normala, cu care puteai arunca in tarana cat voiai, ca ea nu se supara, care putea sa stea goala in namol si sa suporte sa i se taie parul. Era papusa de toate zilele, la bine si la greu, tarata si aruncata de colo-colo. Cred ca de fapt papusa cea de ciocolata m-a invatat sa iubesc. Nu era pretentioasa. Cred ca femeile care nu sunt pretentioase au devenit o raritate. Cred in femeile adevarate si in barbatii adevarati, care cine stie pe unde mai sunt. Dar va asigur ca sunt.

Iar nu stiu cum am ajuns de la Nichita cel blond, copil, la Indira si papusa Barbie. Ma fura cuvintele...

"Cand ma gandesc la vanilie, ma gandesc la iubire"

Imi place ciocolata. Dar cand ma gandesc la iubire, imi vin imagini despre vanilie. Poate pentru ca vanilia este fina, delicata, galbena. Cred ca de fapt asta e asociatia pe care o fac: galben, soare, iubire, vanilie...la cremsnitul care ii placea asa de mult tatalui meu. Cand ma gandesc la vanilie, cred ca ma gandesc la poezie.

Poate va ganditi ca sunt blonda... ei bine nu, orice ar insemna asta. Am fost odata, ca spicul de grau. Cred ca pe atunci mi se potrivea Cosbuc: "pe umeri pletele-i curg rau/mladie ca un spic de grau..." acum nu stiu ce mi se mai potriveste. Daca m-as gandi mai bine, l-as alege pe Nichita. Sigur, Nichita era asa de blond, ca un copil din vanilie.

Vârsta de aur a dragostei

"Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,şi iată,

m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,

de trezire, de visare,ş

i iată-mă fără să dorm,

aievia văd zeii de fildeş,îi iau în mână

şi îi înşurubez râzând, în lună,

ca pe nişte mânere sculptate,

cum trebuie că erau pe vremuri,împodobite,

roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor,

te caut pretutindeni,

şi lucrurile vin tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor."

Imi place sa scriu poezie. Nu ma inspira Nichita, mai degraba lumea copiilor. Cred ca e o lume perfecta, o lume in care poti evada oricand doresti si oricand te simti strain, pustiu si straniu, o lume care te cuprinde si te imblanzeste pana in cele mai intunecate strafunduri ale inimii. E o lume poate utopica. Dar e singura lume in care poti visa si te poti juca. Ma gandesc ce trist ar fi daca oamenii si-ar pierde sufletul de copil. Unii nu se gandesc ca il au. Il tin si il sufoca in chingi. Jose Luis Borges spune ca trecutul este singurul loc in care putem intra in siguranta si pe care il putem vedea de fiecare data altfel. Ma bucur ca ori de cate ori intru in lumea mea de copil, pot vedea soare. Si flori. Ca in poezia pe care am scris-o mai jos:

Concert de Primăvară

"În grădină se adună, fetele, florile,
Parfumate şi-mbrăcate în toate culorile.
Albă şi scăldată-n soare, margareta se trezeşte,
Către-albastra, largă zare,
Braţele şi le roteşte.

Lângă ea o garofiţa
Roşie şi bucălată,
De cât a fost sărutată
Stă şi priveşte mirată
La rochiţa-i zdrenţuită.

Dimineaţa e senină
Şi de roua-ncununată.

Mai încolo, într-un loc,
Supărat şi plictisit,
Stă chircit şi vai de el
Frăţiorul busuioc.

Crini, pansele parfumate,
Gladiole şi muşcate,
Crizanteme mari, subţiri,
Delicaţii trandafiri,
Levănţica, muşeţelul, sunătoarea, ghiocelul,
Au venit în graba mare
Să-şi ia porţia de soare."