Pentru ca sunt trainer, pentru ca imi iubesc meseria si doresc sa testez tot timpul lucruri noi, am facut deunazi un experiment destul de dureros si de relevant. Stilul de invatare "prin testare si eroare" nu este la indemana oricui si nu este foarte comod. Mie imi place pentru ca ma vad fata in fata cu realitatea dura. Am vrut sa vad reactia publicului, ca sa ma exprim astfel, la cele doua fatele umane, saracia si starea de bine, ca bogatie nu ii pot zice, si am purces intocmai. Asfel, in prima zi m-am ferchezuit fain frumos cu vrute si nevrute, mi-am dat un strat consolidat de fond de ten, mi-am albastrit pleoapele si am purces la toate celelalte "barbisme" posibile, la trucurile feminine de atractie fatala, am aruncat peste mine un "puf" de parfum de bon-ton (ce cuvant demodat) si am iesit. Nu conteaza unde ma duceam, ca nu asta face subiectul articolului meu, ei bine, ma duceam la piata, cert este ca toti vecinii mei m-au tratat cu deferenta si cu saru'manusitzele de sus pana jos, cu toate bezelele cotidiene si asa mai departe. Aici ma conformez lui Mircea Badea care spune ca un discurs fara "asa mai departe nu face doi bani". Ce sa zic, tot mergand asa pe traseu, ma simteam precum Rhett Buttler in Pe Aripile Vantului cand iesise "licheaua", dupa cum il alinta Scarlett, la plimbare cu copila si toate babele ii faceau bezele. Tipic. Imagine.
A doua zi am lasat la o parte orice ferchezuiala si m-am lasat "natur" si, profitand de faptul ca am glezna rupta si ca sunt in carja, mi-am luat cele mai uzate haine, niste blugi cu taieturi si niste adidasi destul de demodati si am iesit din nou pe strada. Quot erat demonstrandum! Deferenta disparuta! In schimb, m-am confruntat cu privirile pline de compatimire ale tuturor. Sontac-sontac, uite asa am parcurs o buna bucata de drum. Saluturile scrasnite din priviri coborate si guri ferecate ma amuzau si ei nu stiau ce era distractiv. Ba unii se furisau repede ca sa nu fie obligati sa imi deschida usa scarii.
Mi-am dat atunci seama de un lucru dureros: oamenilor le displac oamenii cu handicap. Nu stiu a ce suna asta, slava Domnului ca am avut doar glezna fisurata. Imi dau seama ce bine, ce minunat sa ai doua picioare cu care sa mergi, sa alergi, sa simti iarba uda sub talpi, nisipul fierbinte, sa te gadili, sa simti noroiul intre degete, spuma de baie...ce senzatii absolut fantastice! Dar sa revin la caprele mele. Experimentul mai sus detaliat m-a dus cu gandul la unul dintre angajatii pe care ii intermediasem catre o firma de mare renume si care avea lipsa doua degete la o mana. Era un baiat extrem de muncitor, care facea treaba mult mai buna (dar mai lent) decat altii. L-au dat afara pe motiv ca e handicapat. Atunci am pus proiectul in cui si mi-am vazut de drum. Ma scarbisem totalmente. Ma intreb daca fundatiilor de caritate le pasa de oamenii acestia sau este doar o gaselnita si ridica fonduri pentru interesele personale.
Pentru doua zile am fost Print si Cersetor. Iluzia si mirajul caritatii. Unii o fac in masura in care aceste lucruri le gadila orgoliul. Eu, cel puternic, parfumat, cu masina sub dos, ii arunc o farama de bunavointa si lui, celui amarat, pentru simplul fapt ca ma face sa ma simt bine cu si fata de propria-mi persoana.
Si antagonic, imi amintesc de cersetorul din fata blocului meu, care cu iubire, i-a servit pe copiii mei cu STICKS-urile LUI. Doar atat avea de mancare.
Placut? Ma bucur.
Pe data viitoare.
No comments:
Post a Comment