ciocolata amara

ce dor imi e de tine, iubite,

de dupa-amiezile insolite,
parfumate de primavara
cand mancam ciocolata amara,
si vorbeam despre timp, peste stele,
despre idealurile mele
de fata-visata-si-abandonata
si cat de drag mi-e de tine, iubite,
de privirile tale strivite
de neputinta gestului de iubire
ramas inghetat in privire,
peste idealurile mele
de fata-stelara, purtata
de o iubire visata.

Iubire-culoare

aleile pietruite cu visele mele

albastre, toride si grele,

rasuna de umbra pasilor tai ascunsi,

moi si lipsiti de tropot,

de ploaia care navaleste in ropot

peste respiratia pomilor aplecati,

ce iti poarta suspinele si visarea,

in finetea fructelor abia parguite,

in iubirile nedeslusite,

si ma strigi, ma cauti, iar pierzi cararea,

imi esti peste tot si niciunde,

tu om zamislit din timide umbre,

peste fiinta mea trecatoare

precum aceasta iubire-culoare.

Libertate

cred ca noi, adultii, nu simtim libertatea precum copiii. toti copiii care vin in vizita la parintii lor aici, in firma, sunt brusc cuprinsi de dorinta magica de a alerga pe coridoarele acoperite cu mocheta verde si de a se tavali pe jos in fata oamenilor, de a face exact ceea ce le da prin cap in clipa aceea. si adultii rad si isi descretesc fruntile. pentru ca li se pare magic, pentru ca ei nu mai pot fi astfel. mi se pare absolut minunata dez-inhibitia. puterea de a fi asa cum esti si de a te accepta astfel, trairea fireasca in propriul corp, slab, gras, scund, inalt... lipsa mastilor, a convenientelor, dorinta de a spune ceea ce vrei sa spui, curajul de a o face oricum ar fi. superb, copiii sunt superbi.

Lacramioare

Astazi am fost in gradina din spatele blocului, unde este ingropat Cipi, papagalul. Era favoritul lui Costin-Anton. Se jucau amandoi si ii statea pe umar. Si-a frant gatul in zbor. Era un papagal caruia nu ii placea sa zboare, prefera colivia. Nu l-am inteles, fie i se parea efortul prea mare, fie nu stia sa zboare, fie se speria de obiectele din jur. Lui ii placea cuminte acolo. Poate ca sunt multi dintre noi carora le place in colivie. Bitzi a ramas singurica. Cred ca intr-un fel e mai fericita pentru a inceput brusc sa cante. Eu prefer libertatea. Aripile intinse. Dar nu despre papagalul lui Costin-Anton voiam sa vorbesc acum, ci despre gradina minunata din spatele blocului. Este o gradina de care nu se ocupa nimeni, pentru ca evident este in spatele blocului, asa ca lumea nu prea este interesata de aspect. Cu toate ca nimanui nu ii pasa de ea, gradina este sadita cu cele mai minunate flori: lacramioarele. Au crescut pur si simplu din mila lui Dumnezeu si astazi, cand m-am dus sa iau cateva rasaduri, m-am minunat de faptul ca crescusera in pietris, in asfalt, mai bine zis in praful din asfalt, intre gunoaiele aruncate de locatarii de la etajele superioare, in pamant neudat, in pietris. Au boboci, sunt extrem de multe, de un verde crud minunat, si vor mirosi sublim.

Si m-am dus cu gandul la nuferii din lacul noroios al lui Blaga. Poate ca si noi oamenii avem multe lacramioare printre gunoaiele fiintei noastre. Numai ca nu stim sa le scoatem la iveala.

Imi iau lacramioarele si plec.

amintiri

Râul alb, cu plete sure,
Şerpuieşte prin pădure,
Printre brazi şi stânci golaşe,
Cu greu cărare îşi face
Coboară molcom la vale,
Desfătându-se pe cale,
Întinzându-şi undele,
Printre sălcii, blândele,
Care îl primesc, pletoase,
Verde-crud şi unduioase.
Râu sur, râu pur,
Râu cu apă de azur,
Ca o viaţă care trece,
Amintirile-mi petrece.


nota bene: timpul este un rau care curge peste noi. in tinerete urca, apoi la batranete coboara spre ses, spre perceptie lina, tumultul ramane in urma.

Petrecere pe lac

Cine vine inspre lac?
Un brotac, dar ce brotac,
poarta frac
si papillon
Oac! si canta la trombon!
Pentru broscarimea toata,
Ce s-a strans pe lac in roata,
Ca sa isi sarbatoreasca
Primavara brotaceasca.
Sa te tii, ce dans, fratie,
broscute dansand o mie,
altele cantand afon
sau racnind in microfon!
Unii topaie-n livada
Sau pe varfuri stau sa vada,
Marele spectacol mare
Dat de trupa cu ghitare.
Cand se lasa inserarea,
Brotacii le dau strigarea,
Ca e timpul de plecare,

Si e vremea de culcare.

Oaaaac!

Vremea porumbeilor

La geamul-cantina de la bucataria noastra, in fiecare dimineata vin porumbeii si vrabiile. Le servim micul dejun. Imi sunt clienti fideli si ne-am creat o legatura de suflet. Copiii mei ii iubesc si se mira tot mereu de cat de maro e unul sau de cat alb este altul. Ce sa spun, de cand le punem mancare pe geam, s-au perindat multe perechi de gugustiuci si de porumbei. Perechea rotata, el alb cu negru si ea maro, si-au gasit cuib in alta parte. Nu stiu sa mai fi venit, nu i-am mai vazut. Erau cam grasuti si nu incapeau in cuib. In schimb la geamul cel mic de la camara si-au facut cuib doi porumbei asa de fini si de frumosi, precum cei din poza, amandoi sunt gris cu inel negru la gat, ea este mai micuta. Delicati, cu ochii precum boabele de piper. Cand sunt in bucatarie si imi beau cafeaua, ei deja sunt prezenti pe pervaz. Daca am uitat cumva sa le pun mancare, el, pentru ca el vine sa exploreze terenul, se uita la mine prin geam si astepta nemiscat de parca ar spune: hei, dar ce faci odata, ai uitat de noi? Imi sunt tare dragi. Mi-e tare draga bucataria noastra cu porumbei si crengi de corcodus care bat in fereastra.

Fuga in alt cant

Sufletele noastre,
Al meu si al tau,
Doua barci albastre,
Erau impreuna mereu
Legate cu firul ros' al iubirii,
O legatura mai puternica decat
Adancimile marii,
Si te simteam napadindu-ma
De o bucurie neostoita
Si te simteam umplandu-ma
De o tristete cernita,

Caci azi a fugit sentimentul
Ca o boare, ca o suflare
Precum papadia raspandita in vant
Si nu stiu daca ceva il va intoarce
Mai adanc, mai frumos, mai viu
Intr-un alt minunat cant.

Veverita - de Stefan Ciprian Constantin

Veverita mea iubita,
Vino in camera la mine
Ca sa dormim amandoi
In pernutele frumoase.
Sa te speli pe cap, pe coada
Sa iti dai pe urechiuse,
Cu parfum si cu crema de fata.
Sa te speli si pe dinti
Ca ai dintii murdari de afara,
Si te joaca cu familia noastra.

:)))))

Regasire- (tie)

Randunel speriat de iubire,

Acum sa ne mai regasim sub stele,

Si sa vibram de dragoste cu ele,

Sub freamatul acestui cer de vara.

Sa-mi mangai fruntea cu aripa-ti buna,

Din trilul tau sa-mi impletesti cununa,

Sa-mi canti cu glas de noapte si de soapte,

Ca ma iubesti si ca iti sunt departe.

Si sa scrutezi cu ochii cat e zarea

Tu sa veghezi de voi mai nimeri cararea,

Pe care in pasi de dans si joc de iele,

O ma strabat, ca sa ne regasim acum sub stele.

pulberi

merg prin codru
cu talpile goale
si rochia-mi alba
se agata de poalele tale
rasfirate, cochete,
maces rubiniu
lasat in pustiu,
ce ma chemi
si ma-ndemni
cu fruct sangeriu,
ranindu-mi
in spini mici si mii
talpile-mi albe,
si deloc umblate,
cantandu-mi iubirea
tristetea, simtirea,
strivindu-mi trairea

in pulberi de dor.

marul ud

te privesc zambind
cum musti pe furis
din marul tau cel ud,
rosu pe o parte si galben
pe de alta,

si ma uimeste

frivolitatea cu care

zeama iti curge

pe barbie.
ma trezesc gandindu-ma

ca despletita si naiva Eva
si-a savurat marul cu acelasi
gest de ingaduinta

si placere.

dim und dammerung

Borges - sigur, din nou Borges - zice ca englezescul "dim" si nemtescul "dammerung" ar fi cam la fel. Asa ca am cautat pe net fotografii cu cele doua nuante. In stanga l-am pus pe "dim" iar in dreapta pe "dammerung". Fiecare om vede culorile altfel si rezonanta cuvintelor e simtita altfel. Eu percep "dim" ca pe o lumina difuza, sa zicem lumina felinarelor care lumineaza intr-o noapte cetoasa. Pe cand "dammerung" imi apare cu nuante rosiatice, ceva de genul culorii soarelui care apune. Oricum ambele cuvinte imi sugereaza pacea si tihna dinaintea noptii. Sigur in aceasta seara ploioasa il pot simti pe "dim" in lumina felinarelor de pe Calea Victoriei, mirosul ploii si al verdetii pe care o o vad cu ochii inimii cum creste cu fiecare picatura. Natura uda. Mere ude. Mmm, ce gustoase.

Noapte buna.

P.S. Pe "dammerung" il astept la vara.

cuvinte de dor

mi-am pus iia cu altita

si am iesit la portita

cu bujor-obrajor,

si soare- rasare,

si soare- apune,

frematand a-ti spune

cuvinte de dor

doar tie, odor,

cu noaptea cu stele,

cu visele mele,

ca inima mea

e o turturea

care vrea sa doarma

doar in palma ta.

Hundertwasser si Gaudi, sau eliberarea de alienare

Liniile drepte alieneaza. Oamenii sunt un conglomerat de linii curbe, drepte, frante, de bucurii si tristeti, de alb si negru, lumina si intuneric. Sigur mai sunt oamenii-conventie, oamenii care s-au sablonat intre niste limite si se sufoca in cadrul pe care si l-au format. Ei insisi. Acei oameni nu au aripi sa zboare, nu au culori ca sa coloreze viata. Sunt niste bieti soldati uitati pe un camp de lupta inutil si decolorat, uitat in timp. Oameni-stereotip. Dar nu voiam sa vorbesc despre asta, ci despre Hundertwasser si Gaudi si bucuria de a trai. Hundertwasser Hause este o feerie, o incantare, o spuma de casa, parca e un castel facut de copii, emanand o veselie si o stare de bine pe care rar o regasesti in timpul unei zile. Este eliberarea de conventie. Imi amintesc ce bine ma simteam calcand cu talpile goale pe podeaua ondulata si cu ce drag priveam la copacii care cresteau direct din casa, iesind cu coroanele pe fereastra. Era ca si cand ar fi strigat: "hei, aici locuieste cineva viu"! Si Gaudi, cu dantelaria cocheta, imbinand linii curbe si linii frante, culori vii si triste imbinate in vitralii delicate si originale. Oamenii acestia erau liberi in mintea lor. Daruiau viata creatiilor lor, creand alt mediu ambient. Un mediu liber, eliberator de alinenarea cotidiana si de modernism.

E timpul sa imi iau aripile si plec. E tarziu.

Fericire

imi daruiesti o fericire

asemeni

celei mai pretioase perle

dintr-o scoica de sidef.

stiu ca as putea, intr-o clipa,

sa o sfaram nemilos,

si sa o las dezgolita de esenta,

si de intelesu-i ales.

o prefer, totusi, intacta si curata,

dintr-un soi

de egoism exacerbat:

anume

teama de singuratate

Vals de mai

Zanele de peste lac
Poarta par de aur moale,
Si conduri cu fir de-argit,
Rochii albe vaporoase,
Ce au largi, usoare poale.

Se coboara in alai,
Chiar din cerurile-nalte,
In poiana tainuita
Sa danseze printre soapte
Valsul florilor de mai.

Feerie, flori si ramur,
Lacul dulce clipoceste
Este pace, totul tace
De a zanelor fin murmur
Frunza pomilor fosneste.

Zorii de argint sosesc,
Vad trasuri venind agale,
Zanele pleaca razand
Se rotesc, se invartesc
Disparand discret pe cale.

Bradul si salcia

Mi-e tare dor de Techirghiol. De manastirea Sf. Maria, mai precis. De aroma de cafea discreta de dimineata, care te invaluia pe toate coridoarele. De senzatia ca nu esti singur si, desi nu vedeai pe nimeni, simteai prezenta maicilor harnice ca niste furnicute. Mi-e dor de prospetimea diminetilor de techirghiol, de aerul sarat si de brazii si de salciile din curtea pavata frumos cu pietre de rau, pe care atunci cand le vezi asa de egale, te gandesti la niste margele insirate pe ata cu rabdare. Nu tin minte sa fi vazut in alt loc brazi alaturi de salcii. El maret, falnic, stufos, tinzand cu bratele spre cer, ea umila, pletoasa, plangatoare la picioarele lui. Si imi vine in minte femeia cea pacatoasa ce a sters picioarele Mantuitorului cu parul sau. Sau poate ca daca ma mai gandesc, as putea sa o asociez si cu o Seherezada moderna, care de zeci de ani sta plecata la picioarele lui, ale bradului, si cu fiecare noapte de taina si de poveste, mai castiga o zi de soare si de aer si de vant. Si poate ca el o iubeste in taina. Poate ca nu o poate lua cu el in inaltimi si atunci o lasa sa stea in umbra lui, umila, frumosa, plangatoare, rabdatoare. Poate ca fiecare femeie ar trebui sa devina o Seherezada pentru sotul ei si atunci ar mentine vie flacara iubirii. Si poate ca fiecare femeie este o salcie...Zic si eu...

Noapte buna. Sssst!

O bataie cu margarina

Aseara la masa copiii mei au fost tare nazdravani. Stefan si-a bagat degetele in margarina si se uita mirat la ele. M-am uitat la el si radea. Imi radea in fata, ca si cand era un act de mare eroism ceea ce se intamplase. Asa ca i-am luat degetele si i le-am dat pe fata. Era plina de margarina fata lui rotunda si simpatica si bazaia cu spor. Il iubeam la maxim. Si brusc, s-a oprit din plans si m-a manjit pe fata cu margarina ramasa pe degete. L-am manjit si eu pe Costin si uite asa am sfarsit meciul egal. Bineinteles ca ne-am dus la baie unde ne-am continuat bataia cu apa, pana cand ne-am facut fleasca. M-am simtit tare bine si m-am dus cu gandul in copilarie cand stateam pe maidanul prafuit in picioarele goale si ne afundam degetele in noroi. Mamaaa, ce senzatie minunata, noroiul care iti intra printre degetele de la picioare. Dupa care faceam chiftele din noroi si le frigeam pe pietre. Copiii mei nu au experiementat asa ceva pana acum. Copiii de azi isi fac freza in oglinda de la cinci ani (!!!), se tavalesc pe jos ca nu le place tricoul x sau y, vorbesc cu "gagica", "sexi" si alte cele, de te miri de cata emancipare pe ei. Pai noi nu aveam timp de asa ceva pentru ca eram prea ocupati cu ocupatia de baza a copiilor: joaca inocenta. M-am bucurat aseara ca au putut trece bariera "imaginii de sine", si s-au contopit in cea mai mortala, cea mai fantastica, cea mai fascinanta, cea mai creativa joaca: mozolirea.

Cu bine.

Mozolicii

cum ramane cu iubirea?

Inelul Nibelungilor, aici ramasesem cu ideea. Brunhilde si Siegfried au murit pentru ca iubirea sa traiasca si sa renasca. Ma gandeam intr-o seara ca romanii nu au vreo iubire celebra. si nu au avut vreodata. Eminescu si Veronica Micle? Hmmm...nu as zice. Citisem o lucrare scrisa de un prieten bun de al meu, "Iubirea nefericita". Cartea in sine este foarte buna. Cu ce am ramas eu, cu ideea ca poporul nostru cauta sa isi aline suferinta cu surogaturi in lipsa iubirii adevarate. Ca sa ma exprim mai pe inteles, daca iti moare cainele, iti cumperi alt caine. Tipar clasic. De ce? Pentru ca m-am obisnuit sa am caine. Nu vreau sa fac extensie acestui gand caci mi se pare hilar sa zic: mi-am luat alta nevasta (sau barbat) pentru ca m-am obisnuit cu unul. In final vreau sa ajung la teama de suferinta. Nu vreau sa sufar de 'absentia', deci inlocuiesc. Romeo nu a inlocuit-o pe Julieta, oare ce ar fi spus batranul Shakespeare, ma intreb, si nici Heloise pe Abelard si nici Siegfried pe Brunhilde, nici Tristan pe Isolda .

Sa nu renuntam la iubirile noastre. Cele adevaratele.

Prietenie fara bariere

Am vazut ieri seara o scena atata de frumoasa, incat mi-au dat lacrimile: doi baietei fugeau imbracati in pijamale prin statia de autobuz de la Piata Aviatorilor. Saracuti, probabil fugiti de la vreun orfelinat din zona. In picioarele goale. Era destul de frig afara si fiecare ducea sub brat cate un catelus. Careva ii omenise cu o felie de pizza si o imparteau frateste cu totii.

O zi frumoasa!

desenele lui Stefan-Ciprian

Primul desen al lui Stefan este un melc calatorind spre soare. De ce melc, nu stiu, probabil ca o ia pe urmele mele cu Ion Barbu.

In stanga a desenat Lumina iar in dreapta Vantul. Cred ca nu m-am gandit vreodata ca lumina e mov iar vantul verde. Copiii vad lucrurile cu alti ochi. De copil :)

desenele lui Costin-Anton

Doua dintre desenele lui Costin. Costin este foarte floral. Alege culori fine, alteori tipatoare, depinde de starea sufleteasca. In stanga Peste unde invatase tehnica de a desena peste fondul dat initial, in dreapta Flori pentru mami.

Ganduri de vanilie si iubire

Asa. Plecasem de la vanilie si iubire si am ajuns pe alte coordonate. Uite asa fac mereu, incep o discutie si apoi, pe firul apei, cine stie pe unde ajung. Parcurile din Bucuresti sunt presarate cu vanilie, cu tufe de forsythia. Joi am rupt o crenguta din parcul Kiseleff si a doua zi era inflorita la mine pe masa. Ma intreba sefa mea oare ce ii place la mine pe birou de a inflorit: "stie ca o iubesc, atat tot", i-am zis.

O cascada si Goethe

Acum stiu ce m-a determinat sa scriu poezie si cred ca mi-am amintit si momentul: era in liceu, il descoperisem pe Goethe cu "Cantecul duhurilor peste ape". De atunci mi-am imaginat ca sufletul omului este o cascada, uite asa, urca, atinge lumini si frumuseti nebanuite, apoi cade in retriste si iar urca incet-incet, sinusoidal. Asa ca am sa postez poezia aceasta minunata aici.

"Sufletul nostru

I-asemeni apei:

Din cer se iscă,

La cer se suie

Şi iar coboară

Către pămînturi,

Veşnic altfel.

De sus ţîşneşte,

Din stînci abrupte,

Şuvoi curat,

Apoi se sparge

În nori de spumă,

Pe stei golaş.

Primit uşure,

Se-nvăluieşte-n

Vuiet blînd,

Jos, spre adîncuri.

De-apar în drumu-i

Stînci împotrivă,

Spumegă-amarnic,

Treaptă cu treaptă,

Către-abis.

Pe patu-i molcom,

Şerpuie-n văile verzi,

Şi-n lacul cel neted,

Chipul îşi scaldă

Stelele toate.

Vîntu-i al undei

Dulce logodnic;

El,din străfunduri,

Mişcă talazuri.

Suflet al nostru,

Cum semeni tu apei!

Soartă a noastră,

Cum semeni cu vîntul!

Vantu-i al undei/dulce logodnic...ma cam duc cu gandul spre Nibelungi. Dar mai bine ma culc.

Noapte buna.

Costin si Stefan - cele doua minuni din viata mea

Ei sunt cele doua minuni din viata mea. Ma bucur ca ii am, cred ca sunt singurul lucru bun pe care l-am facut pana acum.

Costin-Anton, 7 ani (stanga)

18 mai, 2000

este foarte talentat si deosebit de structurat: il pasioneaza limba germana, basketul, calculatorul si este mare iubitor de animale. Un pictor innascut, foarte bun pe schita si un baiat foarte fin si afectuos - nu se arata, este "barbat".

Stefan-Ciprian, 5 ani (dreapta)

27 decembrie, 2001

este foarte talentat, deosebit de boem si romantic, scrie poezii impreuna cu mami, il pasioneaza gradinaritul, limba engleza si este mare iubitor de animale. Si el pictor innascut, foarte bun pe culoare si un baiat foarte fin, foarte afectuos - mare pupacios.

Pentru tine

Te simt:
Mirosi a tei
Si a mere coapte
Si graul ti s-a coborat
Acum in plete.
Te simt si te miros
In mii de soapte,
In amintiri
Si in priviri rebele.
Esti tu si un ochi plange
Si-altul rade
De pururi bucuria revederii
De clipa fina si fugara a tacerii.
Te vad aievea
Esti in mine
Blandete, catifea intunecata
Iti simt privirea calda,
Repetata,
Peste fiinta mea strafulgerata
De rana si iubire frematanda.



Te iau de mana
Si te duc in loc de taina,
Acolo de unde nimeni nu te poate lua:
In fericita si indragostita

Inima mea.

Frumoasa si Bestia

Duminica am fost la teatru cu baietii mei. Bineinteles ca am un comentariu. Cred ca parintii ar trebui sa mearga mai des la teatrul de copii pentru ca ai asa, cate o revelatie, extraordinara. Am urmarit cu atentie nu piesa in sine, care a fost regizata destul de slab, ci reactia publicului pitic. Public elitist si capricios, mare mancator de chipsi. Nemultumiti de faptul ca Bestia, redata aici in culori naturale, pe scena purta un costum mov. Pai greu sa le explici ca "uite mamica, regizorul a avut o idee originala" sau "nu au gasit alt material". Ei, spectatorii cei mai mici, nu inteleg si percep orice abatere de la filmul original. Dar nu asta m-a frapat si m-a amuzat totodata, ci un alt fapt. La final, Bestia se transforma intr-un print minunat, cu plete aurii, visul oricarei fete. Totusi, micii critici au urcat pe scena la aplauze bisate cu flori, cu multe flori pentru Frumoasa. Ea era personajul pozitiv. Printul nu a primit o singura floare. Se simtea jenat. De unde m-am gandit ca pentru ei, personajul negativ devenit acum pozitiv, de fapt tot negativ ramane. Adica, acceptam printul si nu si bestia.

Sau ca sa il parafrazez pe Bebe Mihaescu in comentariul sau la Povestea Porcului, acceptam printul si nu si porcul. Porcul, Bestia, ia uite ce de conotatii urate. Pe de alta parte, si personajele feminine au umbririle lor: de obicei "alea relelele e si urate, ca e mai multe": : surorile vitrege, mastera, zana cea rea, vrajitoarele... In piesa de fata, cele doua surori erau doua papusi urate, urate fiind un cuvant minunat, erau absolutamente hidoase. Fara suflu. De aici tragem concluzia ca ca femeile frumoase sunt si bune? Ca uratele sunt rele? Hmmm. Nu stiu. Ma gandeam ca ar fi un nou subiect.

Bun de rumegat.

Recordarse si Borges

Recordarse, spaniolescul a-ti aminti, are o conotatie foarte draguta si de care noi uitam: a ne aminti de noi insine, a ne trezi. Borges dadea intr-unul din interviurile sale catre Barnstone exemplul acesta, caci in fiecare zi se trezeste cu sentimentul ca trebuie sa isi aminteasca de sine, de personajul care este, de acest joc "vechi si stupid" de a fi in pielea cuiva si exact acelasi cineva. Lui Borges poate ca i se parea un calvar deoarece era orb si obosit de sine insusi. Cu siguranta ca sunt zile in viata noastra in care uitam de noi insine, ne gasim cu totul si cu totul ancorati in activitati diverse si uitam sa ne ingrijim si de sufletul nostru. Uitam ca ne putem regasi in fiecare zi in ceva nou si exuberant, ca precum Zorba, putem sa o luam de la capata atunci cand totul se naruie in jurul nostru. Ne traim mai degraba cercul pesimist in care plutim.

Ma gandeam ca as putea lega verbul "recordarse" de englezescul "to pamper oneself" , adica a se obloji, a se rasfata. Uneori avem nevoie sa ne rasfatam, pentru ca meritam clipele de bucurie pe care ni le dau lucrurile mici, cum ar fi o ciocolata calda cu lapte bauta impreuna cu prietenii, sau o piesa de teatru radiofonic, sau o plimbare pe aleile pline de tei ale batranului Cismigiu. Uneori uitam sa respiram in tumultul si frenezia unei zile obisnuite, poate banale si aglomerate.

Acum, cu explozia primaverii, sa ne mai amintim si de noi insine.

Doua mii de lei

"Doamne, sustine-ma in privirea saracilor tai"

(Mons.Vladimir Ghika)

Nu stiu cum am ajuns la monseniorul Vladimir Ghika. Cred ca oarecum pe firul gandurilor, intr-o noapte. Nu sunt obsedata de lumea a treia si nu sufar de sindromul Don Quijote. Se intampla doar ca ii iubesc pe saraci si ei pe mine. Ieri eram la un chiosc intr-o statie de metrou si voiam sa cumpar biscuiti. Vanzatoarea mi-a cerut doua mii ca sa imi poata da restul. Mai aveam in buzunar cateva hartii de zece mii. Langa mine, Catalina, o fata a strazii (aflasem cum o cheama) care bea o ciocolata calda, mi-a intins doua mii. M-am uitat la ea si i-am spus ca nu ii pot lua. Nu a raspuns nimic, a dat din cap aprobator catre mine ca sa inteleg ca e in regula, ramane intre noi. Era gestul ei de generozitate, de bucurie ca isi poate ajuta aproapele. Am vrut sa ii dau moneda de cinci mii pe care o primisem ca rest in semn de apreciere si m-a refuzat. Era luminoasa, ma privea si dadea din cap ca sa plec, stim noi ce stim. Jocul privirilor. Am plecat facuta zob.

Referitor la profilul lupului, ma intrebase un prieten bun de ce am intalnit lupul in baie. Buna intrebare, i-am spus ca din cauza ca baia retine cele doua elemente care ne arata schimbati : oglinda si apa. Puteam sa ne fi intalnit in bucatarie dar nu aveam pregatite sarmalele, precum Capra cu Trei Iezi.