Bradul si salcia

Mi-e tare dor de Techirghiol. De manastirea Sf. Maria, mai precis. De aroma de cafea discreta de dimineata, care te invaluia pe toate coridoarele. De senzatia ca nu esti singur si, desi nu vedeai pe nimeni, simteai prezenta maicilor harnice ca niste furnicute. Mi-e dor de prospetimea diminetilor de techirghiol, de aerul sarat si de brazii si de salciile din curtea pavata frumos cu pietre de rau, pe care atunci cand le vezi asa de egale, te gandesti la niste margele insirate pe ata cu rabdare. Nu tin minte sa fi vazut in alt loc brazi alaturi de salcii. El maret, falnic, stufos, tinzand cu bratele spre cer, ea umila, pletoasa, plangatoare la picioarele lui. Si imi vine in minte femeia cea pacatoasa ce a sters picioarele Mantuitorului cu parul sau. Sau poate ca daca ma mai gandesc, as putea sa o asociez si cu o Seherezada moderna, care de zeci de ani sta plecata la picioarele lui, ale bradului, si cu fiecare noapte de taina si de poveste, mai castiga o zi de soare si de aer si de vant. Si poate ca el o iubeste in taina. Poate ca nu o poate lua cu el in inaltimi si atunci o lasa sa stea in umbra lui, umila, frumosa, plangatoare, rabdatoare. Poate ca fiecare femeie ar trebui sa devina o Seherezada pentru sotul ei si atunci ar mentine vie flacara iubirii. Si poate ca fiecare femeie este o salcie...Zic si eu...

Noapte buna. Sssst!