Acum stiu ce m-a determinat sa scriu poezie si cred ca mi-am amintit si momentul: era in liceu, il descoperisem pe Goethe cu "Cantecul duhurilor peste ape". De atunci mi-am imaginat ca sufletul omului este o cascada, uite asa, urca, atinge lumini si frumuseti nebanuite, apoi cade in retriste si iar urca incet-incet, sinusoidal. Asa ca am sa postez poezia aceasta minunata aici.
"Sufletul nostru
I-asemeni apei:
Din cer se iscă,
La cer se suie
Şi iar coboară
Către pămînturi,
Veşnic altfel.
De sus ţîşneşte,
Din stînci abrupte,
Şuvoi curat,
Apoi se sparge
În nori de spumă,
Pe stei golaş.
Primit uşure,
Se-nvăluieşte-n
Vuiet blînd,
Jos, spre adîncuri.
De-apar în drumu-i
Stînci împotrivă,
Spumegă-amarnic,
Treaptă cu treaptă,
Către-abis.
Pe patu-i molcom,
Şerpuie-n văile verzi,
Şi-n lacul cel neted,
Chipul îşi scaldă
Stelele toate.
Vîntu-i al undei
Dulce logodnic;
El,din străfunduri,
Mişcă talazuri.
Suflet al nostru,
Cum semeni tu apei!
Soartă a noastră,
Cum semeni cu vîntul!
Vantu-i al undei/dulce logodnic...ma cam duc cu gandul spre Nibelungi. Dar mai bine ma culc.
Noapte buna.
No comments:
Post a Comment