Lacramioare

Astazi am fost in gradina din spatele blocului, unde este ingropat Cipi, papagalul. Era favoritul lui Costin-Anton. Se jucau amandoi si ii statea pe umar. Si-a frant gatul in zbor. Era un papagal caruia nu ii placea sa zboare, prefera colivia. Nu l-am inteles, fie i se parea efortul prea mare, fie nu stia sa zboare, fie se speria de obiectele din jur. Lui ii placea cuminte acolo. Poate ca sunt multi dintre noi carora le place in colivie. Bitzi a ramas singurica. Cred ca intr-un fel e mai fericita pentru a inceput brusc sa cante. Eu prefer libertatea. Aripile intinse. Dar nu despre papagalul lui Costin-Anton voiam sa vorbesc acum, ci despre gradina minunata din spatele blocului. Este o gradina de care nu se ocupa nimeni, pentru ca evident este in spatele blocului, asa ca lumea nu prea este interesata de aspect. Cu toate ca nimanui nu ii pasa de ea, gradina este sadita cu cele mai minunate flori: lacramioarele. Au crescut pur si simplu din mila lui Dumnezeu si astazi, cand m-am dus sa iau cateva rasaduri, m-am minunat de faptul ca crescusera in pietris, in asfalt, mai bine zis in praful din asfalt, intre gunoaiele aruncate de locatarii de la etajele superioare, in pamant neudat, in pietris. Au boboci, sunt extrem de multe, de un verde crud minunat, si vor mirosi sublim.

Si m-am dus cu gandul la nuferii din lacul noroios al lui Blaga. Poate ca si noi oamenii avem multe lacramioare printre gunoaiele fiintei noastre. Numai ca nu stim sa le scoatem la iveala.

Imi iau lacramioarele si plec.